Dezvoltare sau subdezvoltare la Roşia Montană

Este evidentă necesitatea proiectelor care să ajute la dezvoltarea comunităţilor aflate pe teritoriul României, atât cele din mediul rural dar şi din cel urban. Totuşi nu toate proiectele care conţin cuvântul dezvoltare în titlu pot aduce rezultatul scontat, ele pot fi o soluţie aparent facilă pe termen scurt dar efectele pe termen lung pot fi de-a dreptul dezastruoase. Un exemplu de un asemenea măr otrăvit poate fi regăsit în iniţiativa minieră a unui consorţiu de companii străine a cărui participant principal este firma canadiană Gabriel Resources. Aceasta promite să creeze mii de locuri de muncă într-o zonă considerată defavorizată şi să ofere localnicilor un viitor. Dar oare este acest viitor unul chiar atât de strălucitor? Se va transforma zona din jurul Rosiei Montana în una prosperă capabilă să se autosusţină pe o perioadă de zeci de ani.

Conform datelor publicate de firma RMGC (Rosia Montană Gold Corporation, aceasta este formată prin asocierea Minivest SA, Deva (19,3 % din acţiuni), Gabriel Resourses Ltd, Canada (80,0 % din acţiuni) si acţionari minoritari (0,7 % din acţiuni). Firma a obţinut o concesiune pentru o suprafaţă de 4282 ha, în zona Roşia Montană, situată la 80 km de Alba Iulia si 85 km de Deva. Proiectul prevede închiderea exploatări miniere a firmei Minivest (cu 775 locuri de muncă) si organizarea celei mai mari exploatări aurifere din Europa, pentru extragerea unei cantităţi de aproximativ 300 tone de aur si 1600 tone de argint, prin metoda excavărilor la suprafaţă, în patru cariere deschise, estimate la 100 hectare fiecare, prin decopertare), care însemna extragerea unei cantităţi de peste 220 milioane tone de minereu. Roca sterilă va fi depozitată în două halde (Cetate, 66 hectare si Carnic, 70 ha). Nămolul epuizat, rezultat în procesul tehnologic după extracţia aurului si argintului, va fi acumulat într-un bazin de decantare (lac deschis) cu o capacitate de 250 milioane tone si o suprafaţă estimată la ca. 100 hectare (600 ha după alte surse), în spatele unui baraj înalt de 180 metri, construit din roca sterilă.

Iniţiativa canadiană s-a bucurat de sprijin de la cel mai înalt nivel în ultima perioadă. Cel care ocupă palatul Cotroceni si-a exprimat tot mai des sprijinul pentru această exploatare, considerând-o nu numai o modalitate de dezvoltare locală dar chiar posibilă soluţie la criza prin care trece ţara. Chiar dacă afirmaţiile sale precum aceea că aurul de la Roşia Montană ar putea fi de mare folos pentru rezervele BNR au fost demontate ( în cazul oferit chiar de reprezentanţi BNR), entuziasmul său nu a scăzut. El readuce în discuţie demararea cât mai grabnică a proiectului ori de câte ori are ocazia, cel mai recent la investitura noului ministru al muncii. Ĩn plus domnul Traian Băsescu respinge categoric îngrijorările legate de efectul asupra mediului înconjurator pe care îl va avea utilizarea cianurilor în extragerea aurului, declarând în stilul său caracteristic că va oferi personal un pahar cu apă din zona unde se desfăşoară exploatarea celor de la Gabriel Resources. El vrea astfel să arate că temerea conform căreia apa acidă produsă de roca de steril poate pătrunde în sistemul de ape subterane este nefondată.
Totuşi aceste temeri sunt împărtăsite de o bună parte a societăţi civile (inclusiv unele voci care îl susţin necondiţionat pe d-l Basescu pot fi menţionate), a populaţiei inclusiv din zona Roşia Montană sau a unor institutii precum Academia Română, Biserica Ortodoxă sau Parlamentul European. Astfel în o analiză a proiectului Roşia Montană, academicianul Ionel Haiduc afirma „Cântărind beneficiile potenţiale şi riscurile implicate în proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană rezultă că în forma actuală proiectul nu poate fi catalogat drept lucrare de <> iar beneficiile de interes privat nu justifică riscurile şi duc la concluzia că iniţiativa trebuie abandonată înainte de a produce consecinţe dezastruoase iremediabile”
Ĩn plus Academia ca instituţie declară că „ Tinând seama de consecinţele distrugătoare pentru mediu şi ameninţătoare pentru colectivităţile umane, ca şi de aspectele arheologice şi istorice, Academia Română, care exprimă poziţiile celor mai de seamă oameni de ştiinţă şi cultură ai ţării, cere factorilor responsabili ai destinelor României să împiedice realizarea acestui proiect”.
Un aspect deloc neglijabil este compatibilitatea proiectului cu legislatia europeana.
Un studiu intocmit de experţi jurişti (Prof. Dr. P. Fischer si Dr. A. Lengauer) de la Institutul de Drept European al Universităţii din Viena, Austria, intitulat "Compatibilitatea proiectului minier Rosia Montană din România cu principiile si normele Uniunii Europene si legislatia Comunităţii Europene" se încheie cu următoarele concluzii:

1. Metoda aplicată în cursul elaborării proiectului minier Rosia Montană încalcă Directiva de Evaluare a Impactului asupra Mediului 85/337/EEC din 27 Junie 1985 si Directiva 2001/42/EC a Parlmentului European.

2. Metoda de separare a aurului cu cianură încalcă Directiva 80/68/EEC din 17 Decembrie 1979 referitoare la protectia apelor subterane (freatice).

3. Masurile de strămutare si relocare impusă, pe care autorităţile romane intenţionează sa le ia împotriva locuitorilor zonei miniere care refuză să-şi cedeze proprietăţile, încalcă Art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care este deja obligatoriu pentru Romania. Persoanele ale caror drepturi fundamentale au fost atinse au în prezent posibilitatea să-şi apere drepturile în fata Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Documentul mai menţionează că situaţia în care partenerul canadian (Gabriel Resources Ltd.) deţine 80 % iar partenerul roman doar 20 % din acţiunile Companiei Rosia Montana Gold Corporation contrazice criteriul de "interes public în beneficiul economic al ţării" (care ar justifica unele măsuri de stramutare) şi este neobişnuită în practica internaţională a valorificării bogăţiilor subsolului, precizând că în industria petroliferă, de exemplu, raportul de concesionare este de 85 : 15 % in favoarea ţării gazdă. In felul acesta se încalcă şi criteriul prevăzut în Art. 8, aliniat 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Proiectul încalcă de asemenea Convenţia de la Berlin (10 Octombrie 2001) care prevede interzicerea cianurii în exploatările miniere pe teritoriul Uniunii Europene.
Concluzia generală a studiului este că proiectul nu corespunde criteriilor prevăzute în Art. 8, aliniat 2 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului şi contrazice nu numai legislaţia de mediu a Uniunii Europene/Comunităţii Europene ci şi principiile de bază şi standardele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Nu poate fi ignorat riscul unor procese la Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg, în care Statul Roman (şi nu firma RMGC !) va fi parte şi va trebui să suporte consecinţele unor sentinţe nefavorabile, în cazul în care se va constata ca au fost lezate grav drepturile unor persoane prin stramutarea fortata sau alte masuri legislative.
Dar România ar putea avea procese nu numai cu proprii cetaţeni, dar şi cu statele vecine fiindcă o eventuală poluare de la iazul de decantare ( cărui durată de viaţă tehnică este de peste 100 de ani) ar afecta pânzele freatice a ţărilor din jur. Un asemenea scenariu nu este de neimaginat, în ultimul deceniu al secolului trecut au avut loc mai multe incidente asemănătoare la Summtville Colorado SUA 1993, Harmony Mine, Africa de Sud 1994, Gold-Quarry Mine Nevada SUA 1997, Baia Mare România 2000, Galena Creek-Montana SUA (deversări periodice), Western Shashone SUA 1997, Bea Mountain Montana SUA 1998 şi lista poate continua până la incidentul din Ungaria din trecutul foarte apropiat (localitatea afectată a devenit nelocuibilă pe zeci de ani).
Apoi exploatarea va dura maxim17 ani dar operaţiunile de închidere a minei şi cele de ecologizare a zonei se vor întinde pe o perioadă mult mai lungă. Doar iazul de decantare care va avea o capcitate de 250 de milioane de tone de substanţe toxice, şi care după cum s-a precizat poate dura peste 100 de ani, va avea nevoie de o serie de operaţii ce se vor efectua după închiderea exploatării. Acestea sunt: paza barajului si monitorizarea sa, intervenţii şi întreţinere, monitorizarea calităţii apei freatice, cercetări pentru evaluarea impactului substanţelor din iaz. asupra mediului înconjurător. Toate acestea sunt costuri care sunt necesare fară ca un incident major să aibă loc la iaz, iar dacă acest lucru se întâmplă costurile sunt de neimaginat. Ĩn plus toate aceste costuri pe termen lung vor fi suportate tot de statul român. Costurile de închidere a unei mine de dimensiuni similare din SUA au fost de 30-60 mil USD iar cele de tratare a apelor pe termen lung de încă 30-60 mil USD conform lui David Chambers ( Centrul de Ştiinţă în domeniul participării publice). Conform unui studiu din SUA însă, costurile pentru tratarea apei acide pot ajunge la 50 milioane USD anual pe o perioadă nedefinită de ani.
La toate acestae se adugă faptul că zona va fi lipsită de orice altă capacitate de dezvoltare după închiderea exploatării, cine va mai veni să investească în un loc unde sunt depozitaţi pe termen lung 200.000 de tone de cianură de sodiu şi potasiu şi derivaţi ai acestora. Potenţialul turistic care acum mai poate fi exploatat va dispărea şi el, toate atracţiile naturale şi istorice nu ar mai exista. S-ar pierde şi eventualele fonduri nerambursabile de la UE prin axele sale de protecţie a localităţilor tradiţionale şi a patrimoniului care pot trece de câteva miliarde de euro, astfel s-ar putea realiza o dezvoltare durabilă autentică, unul din principiile de bază a strategiei Europa 2020. Dacă dorinţa lui Traian Bâsescu se va realiza Roşia Montană ar fi condamnată la subdezvoltare pe termen lung, ar fi practic o a doua vale a Jiului cu toate efectele de rigoare inclusiv pentru localităţile urban dimprejur.
Principalul argument în favoarea proiectului ar fi locurile de muncă, dar este vorba de maximul 3600 de locuri directe şi indirecte la nivel naţional. La nivel local se poate vorbi doar de aproape 2000 de locuri pe perioada de construciţie dar când va începe exploatarea propiu zisă vor mai fi maximul câteva sute.
Dacă e să luăm cifra cea mai optimistă de 3600 aceasta este doar o picătură în oceanul de şomeri creaţi de guvernul Boc prin măsurile sale, în niciun caz soluţia salvatoare descrisă de la Cotroceni. Mai mult unii oameni de afaceri susţi că dacă şi ei s-ar bucura de scutiri de taxe şi impozite asemănătoare cu cele ale companiei miniere pe următorii 10 ani ar putea crea un număr asemănător de locuri de muncă în domenii tradiţionale precum cel al prelucrării lemnului care nu ar condamna localităţile la o subdezvoltare cronică după ce perioada de maximul 17 ani de exploatare s-ar încheia (practic o generaţie).
Celălalt beneficiu, cel monetar, nu poate nici acesta fi considerat foarte mare, deoarece statul român avea dreptul la maxim 20% din profit. Suma totală care s-ar obţine din vânzarea aurului şi argintului extras ar fi conform estimărilor RMGC 7,5 miliarde USD. Dar din aceştia doar 20% din profit sunt ai statului, în plus acesta mai trebuie împărţit la o perioadă de peste 10 ani. Deci venitul anual este derizoriu dacă e să luăm în considerare că doamna Udrea va cheltui peste 3 miliarde euro cu drumurile judeţene până în 2013. Deci nici vorbă de venituri suplimentare. Mai mult Gabriel Resources a efectuat o majorare de capital unde a şi împrumutat statul român cu banii c care România trebuia să contribuie la această majorare. Acest împrumut va fi recuperat din partea de profit la care are drept statul, deci practic beneficiul României se reduce la 0.4%.
Ĩn plus beneficiile s-ar plăti în monedă şi nu în aur cum a susţinut Traian Băsescu. Chiar dacă BNR ar fi avut nevoie de acest aur, oricum el nu putea fi exploatat decât din 2014 cel mai devreme. Ori măsurile de combatere a crizei sunt de o urgenţă mult mai mare.
Trebuie specificat că autorităţile nu au fost mereu atât de dornice să demareje proiectul Roşia Montană. Ĩn perioada sa de mandat la palatul Victoria Adrian Năstase declara „Trebuie spus cu claritate că acest proiect nu este o prioritate pentru noi şi că riscurile care le are pentru mediul înconjurător sunt deosebit de importante. Autoritătile trebuie să aibă curajul să-şi exprime opiniile chiar dacă va nemulţuni reprezentanţii companiei”. O asemenea atitudine pare mai de bun simţ faţă de graba inexplicabilă a actualilor guvernanţi. Aceştia se grăbesc să condamne o zonă importantă a ţării la subdezvoltare cronică, în timp ce alte state îşi protejează cetăţeni de asemenea proiecte coloniale prin legislaţie. Aici se poate indica nu doar Germania care a interzis folosirea cianurilor, dar şi alte ţări precum Cehia, fost stat comunist sau Turcia care nici măcar nu este membru UE. Praga prin Legea Minelor art 30 interzice producţia de aur prin intermediul tehnologiei cu cianură. Iar Ankara prin constituţie la art 56 şi o decizie a Consiliului de Stat interzice folosirea cianurii la fabricarea aurului.
Deci în vreme ce alte ţări încearcă să-şi depăşească propria condiţie, guvernul român aprobă şi chiar laudă asemenea practici care ne aduc la statutul de naţie din lumea a treia. Şi poate ar trebui să ne întrebăm atunci când nu suntem primiţi în Schengen sau suntem expulzaţi din Europa occidentală dacă nu cumva şi faptul că un asemenea proiect încă are şanse ( şi încă mari) de a se pune în practică în loc să fie respins pe loc chiar de autorităţi, este o cauză pentru pentru modul în care suntem trataţi. Ca să te respecte alţi trebuie în primul rând să te respecţi singur.
Date fiind toate acestea este salutară initiativa PSD şi a verzilor democraţi agrarieni de a lansa o petiţie prin care se cere desecretizarea contractului Rosia Montană ( încheiat în perioada când Traian Băsescu era ministru în guvern) şi organizarea unui referendum privind exploatarea aurului.

Uniunea Europeana ne da, noi spunem NU!

Programul URBACT II a rezultat din iniţiativa Comisiei Europene şi a statelor membre implicate în Comitetul de Monitorizare URBACT. URBACT II a fost aprobat în martie 2007 şi reprezintă continuarea lui URBACT I care s-a desfăşurat între 2002 şi 2006 şi care a fost o iniţiativă a Comisiei cu scopul de a organiza schimburi de experienţă între oraşele Uniunii. Necesitatea acestor schimburi s-a datorat faptului că oraşele au un rol important în atingerea obiectivelor strategice ale Agendelor de la Lisabona si Gothenburg.
In cadrul acestui program România a participat cu doar 3 proiecte: Agenţia de Dezvoltare Intercomunitară Alba Iulia, Asociaţia Metropolitană Braşov, respectiv Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Baia Mare.
Proiectele din cadrul URBACT II pot contribui în mod clar la dezvoltarea centrelor urbane din România, dar deocamndată după cum se poate vedea din numărul mic de instituţii implicate, capacităţile acestui program nu sunt exploatate la maximum. El poate constitui şi o modalitate de a compensa modul clientelar în care guvernul actual sprijină dezvoltarea spaţiilor citadine în fruntea cărora se află edili portocalii.
Un exemplu de un proiect din cadrul programului în care au fost implicaţi şi parteneri din România este Nodus care s-a desfăşurat între septembrie 2008 şi mai 2010. De asemenea, nu i s-a acordat implicarea necesară.
Proiectul Urbact Nodus a pornit de la o observaţie fundamentală – oraşele tind să răspundă la problemele pe care le au prin concentrarea acestora în arii urbane de acţiune bine delimitate, combătându-le prin intermediul abordării integrate, ca fenomen local. Cu toate acestea, anumite tipuri de problematici urbane, (şomaj, educaţie, asistenţă socială) nu pot fi tratate exclusiv în zonele selectate, necesitând o abordare la o scară teritorială mai largă. Concomitent, deciziile luate la nivel regional pot afecta zonele urbane prin efecte precum excluziunea socială sau segregarea teritorială.
“Regenerarea urbană integrată este concepută sub forma unui proces planificat, care trebuie să transceadă hotarele şi abordările utilizate în mod obişnuit anterior pentru a se adresa oraşului ca un întreg funcţional şi părţilor sale precum componentele unui organism urban unitar, cu obiectivul de a dezvolta şi echilibra în totalitate complexitatea şi diversitatea structurilor sociale, economice şi urbane, stimulând în acelaşi timp o mai mare eco-eficienţă a mediului înconjurător” (Declaraţia de la Toledo)
În concluzie, regenerarea urbană nu este un proces care se aplică numai la nivel local, deoarece are profunde implicaţii asupra teritoriilor învecinate. Considerând că prin “integrarea externă” a politicilor de acţiune urbană (reintegrarea intervenţiilor urbane în cadrul nivelelor teritoriale superioare ca scală, într-un sens funcţional mai larg) se pot atinge obiective precum echilibrul teritorial şi social, proiectul NODUS a urmărit corelarea regenerării urbane cu planificarea spaţială, cu accent pe guvernanţa la nivele multiple, în scopul realizării unei dezvoltări urbane mai echilibrate.
Raportul final exprimă clar necesitatea guvernanţei verticale la nivele multiple, a
conexiunilor spaţiale între zonele urbane selectate şi vecinătăţile lor (pentru a evita efectele negative), pentru conexiunea funcţională a intervenţiilor cu politici urbane comprehensive. Înţelegând scara unei intervenţii, nivelul la care populaţia poate fi implicată efectiv în proiect şi în care rezultatele trebuie monitorizate înseamnă o utilizare mai eficientă a ideilor mixului social în regenerarea urbană şi o relaţionare a problemelor cu oportunităţile, în doar câteva cuvinte, o dezvoltare urbană mai echilibrată.
NODUS – model pentru politicile de regenerare urbană româneşti

Chiar dacă nu este inclusă într-un program naţional, ci numai în programe sectoriale finanţate prin diferite instrumente financiare, regenerarea urbană este considerată totuşi soluţia de bază pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii oraşelor româneşti, care se confruntă de mult timp cu moştenirea planificării centralizate şi slăbiciunile sistemelor urbane dezvoltate prin metode tradiţionale.

Necesitatea adaptării rapide la principiile şi practicile UE, penetrarea “modelelor” recent importate– pentru dezvoltarea urbană au catalizat dezvoltarea şi implementarea instrumentelor noi, promovând abordarea integrată la nivel instituţional, spaţial, sectorial şi la nivelul proiectului şi implicarea comunităţii în problemele legate de dezvoltarea urbană. Din această perspectivă, planificarea strategică şi dezvoltarea urbană integrată sunt recunoscute astăzi în România ca soluţii fundamentale pentru creşterea atractivităţii oraşelor.
Trecând printr-o perioadă activă de dezvoltare urbană, oraşele româneşti au descoperit în regenerarea urbană o cale de a transcende de la deficienţele urbane la oportunităţi şi prosperitate. Pentru multe oraşe care au respectat recomandările Cartei de la Leipzig – utilizarea politicilor de dezvoltare urbană integrată şi concentrarea atenţiei pe zonele defavorizate în contextul cuprinzător al oraşelor în general, a constituit o soluţie pentru dezvoltarea unor experienţe de succes.
Cele mai cunoscute proiecte româneşti de regenerare urbană au fost dezvoltate în oraşele Baia Mare,Sibiu, Bucueşti, Constanţa şi Alba Iulia, vizând, în special, în special centrele istorice ale acestora. Dar, acumularea de cunoştinţe şi experienţe în vederea perfecţionării dezvoltării şi implementăriipoliticilor urbane cu relevanţă pentru regenerarea urbană constituie o misiune continuă, dovedită prin implicarea pe scară largă în proiecte europene a numeroase ONG-uri, instituţii, regiuni şi localităţi din România.
În plus, intervenţiile adresate zonelor de acţiune urbană din oraşele româneşti se confruntă cu probleme precum lipsa datelor statistice la nivelul cartierelor, greutăţi în implicarea grupurilor interesate relevante în procesele participative, lipsa metodologiilor clare şi discrepanţe între diferite nivele guvernamentale de responsabilitate.
Din această perspectivă, rezultatele proiectului NODUS, “lecţiile învăţate” ale fiecărui partener, inclusiv cel român şi “metodologia celor patru paşi” dezvoltată în cadrul proiectului asigură un debut promiţătorpentru alte iniţiative de regenerare urbană.